Aș vrea să cred că, lacom așa cum mă știu,
am reușit să strâng în mine tot universul...
piatră cu piatră sau vis cu vis,
într-un descântec tăcut așezat,
peste-un suflet străin,
exact așa cum mi-am dorit:
desenat albastru pe cer,
lung și-agățat de-un curcubeu
ca un semn de întrebare.
Nu am preferințe de trezire,
așa cum nu am preferințe
pentru un vin sau altul,
fiindu-mi totuna dacă sunt aproape
sau prea departe de crepusculul adevărului.
Și-atunci, pentru iubirea de liniște
am să-mi dorm somnul,
continuând să mă mint că nimic
nu-mi este mai important
decât răspunsurile mele.
Înainte să-mi cânt însă adevărul
am să mulțumesc insucceselor mele,
care m-au învățat locul în lume...
și dezamăgirilor mele,
care m-au învățat,
piatră cu piatră și vis cu vis,
să cuget, să înțeleg și să chibzuiesc
într-o mândrie continuă a egoismului de a ști.
... iubesc peisajele vii rotindu-se peste lume
și ca să mulțumesc realității
am să continui să exist exact așa cum mi-am dorit:
atârnând albastru peste un cer al meu,
lung și-agățat de-un curcubeu
ca un semn de întrebare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu