Jocul de cărţi

Ideile mele se nasc odată cu mine
şi mor înaintea mea,
ca şi cum nu mi-ar aparţine.

Nu am crezut ca as putea să atârn de cuvinte
aşa cum nu am crezut
ca aş putea să mă întorc vreodată
după mine, sa mă culeg...
sau sa mă aleg,
curat şi liniştit,
dintre nedumeririle care mă apasă.

Merg înaintea umbrei mele
şi-mi plâng cuvintele,
uneori nesfârşit de pierdute,
convins că lupta pentru lumină nu se stinge
odată cu venirea dimineţii.
Din trufia faptelor aş vrea să pot şterge mereu
ultimele rânduri,
să o pot lua repetat de la capăt
fără să-mi mai dau socoteala.

Lucrurile n-au cum să fie mai simple decât mine,
şi cad într-o durere a neînţelegerii
arsă de curiozitate...

Valul de căldură ce mă cuprinde
e departe de a fi înţeles,
pentru că atârn încă într-o logică,
legată prea încăpăţânat,
de ideile mele...
trăite prea de tânăr,
cald şi abstract între palme,
ca şi cum nu mi-ar aparţine...