Destin

Toamna s-a întins leneş peste sufletele noastre
ţopăind enigmatic peste viaţa copacilor
şi plumbuind, cu o uitătură de ceară,
aripile îngerilor, atârnate pe cer
ca-ntr-un peisaj citadin cu muşcate în glastre.

În somnul liniştii surde,
aşa cum ne-a obişnuit lecturându-ne asteniile,
toamna stă adunată peste lume
ca o doamna bosumflată,
numărând în cămara,
unul cate unul, ogoarele golite de rod
şi arătând cu degetul, pe ici colo,
într-o laudă absentă, câmpul de braţe ostoite,
care au hrănit pământul secat de răbdare.

De pe deal turmele coboară
gonite de iarba uscată tomnatic,
într-un sentiment tandru al zădărniciei
cărând pastoral după ele legendarii ciobani,
ţanţoşi şi mândri
că au mai învins, înca odată,
timpul...

În singurul vers ce se mai poate scrie,
doar vantul cântă pustiu,
fluierând aiurea în frunze
un refren curajos despre soare;
pietrele arse se topesc mirate,
sfârâind sub stropii grei de ploaie
şi nechezand nostalgic a iubire de vară.

Printre sentimentele de zădărnicie
doar aşteptarea nopţii aduce odihna de a visa
transformând viitorul în amintiri,
ca şi cum ar parea că eşti departe de tine
şi toamna e doar un pretext
să fii singur...

Plouă ... nesfârşit de rece,
dar cu atâta pace, încât
am ajuns romantic să cred
că dintr-o lacrimă galbenă de-a sa,
toamna chiar ne poate transforma în poezie...