Câteodată mi-ar plăcea să mai cred
că timpul ne place lenevind
şi că întotdeauna ne-ar mai da de la el,
poate o secundă sau, darnic, poate un veac, la îndemână
pentru a ne bucura, egoişti,
de dragul nostru...
Sunt ca şi tine dezamăgit de distanţa mare
dintre trezirea în vis şi adormirea în realitate
ca şi de ruşinea firii mele,
refuzând să cred că, după moarte,
îmi voi fi împlinit cu amintirile strânse
într-o viaţă senină,
dreptul la o stea căzătoare.
Rugul întrebărilor îmi freamătă mintea,
şi decid cuminte, trăgând cu urechea la foşnetul norilor,
ca nu mi-ar fi teamă
dacă aş afla sfărşitul tuturor închipuirilor mele, brusc,
fără să-mi asemăn căderea cu vreun vis ştiut,
dar că m-aş pierde cu firea,
încuviinţând ideea că undeva, vreodată, ar mai urma ceva
şi că, astfel, fără a-mi dori,
ar trebui să o iau, obosit, de la capăt...
Suficienta durere a dorinţelor mele mi s-a arătat în somn,
visând nostalgic la feeria dormitului în iarbă
şi cântând ironic, într-o alunecare lină,
peste clapele ascunse ale bucuriei crude,
cu degetele înverzite a vară
cântecul nopţilor pierdute, atât de calm şi limpede,
ca şi cum sunetele s-ar fi născut
cunoscând partitura...
Nu-mi amintesc întotdeauna toate trăirile
ascunse habotnic în buzunarul stâng de la haină,
tot la fel cum n-am habar
ca va fi adus de ziua de mâine,
dar sper să mă pot amesteca printre cuvinte
şi să mă confund până la urmă,
cu ceea ce am avut de spus
gândind în numele meu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu