Sunt tânăr

Sunt tânăr… 

copac verde cu flori albe în piept 

și rădăcini răsturnate spre nori. 

Respir visând şi din vise m-aştept 

să învăţ peste clipe să zbor. 

Sunt tânăr… 

mi-e sete de zile şi beau, 

sunt curios şi întreb tot ce vreau.

Strig că destinul îmi este prieten 

și-mi place să mă ştiu 

aiurit de aerul tare si viu, 

pierdut printre-amintiri undeva, 

pe vreo planetă sau pe vreo stea, 

acolo unde se-alintă mereu,

oftând tainic, oracolul meu. 

Sunt tânăr…

drumul mi-e lung şi zarea-n pustiu;

când vin sau când plec niciodată nu ştiu, 

dar iubesc - şi iubind fericită mi-e viaţa, 

și mi-e dor - şi dorul de oameni îmi este destul 

cât s-atârn, memorând fără seamă,

pe-amintiri de-albastru, suflete-n ramă. 

Sunt tânăr, 

Şi-mi petrec viaţa într-o goană nebună, 

Pana la soare şi înapoi, 

Până la cer sau dincolo de lună 

Ţinându-mi de-a dreapta prietenii de mână, 

Ca pe fraţi sau duios, ca pe îngeri, 

Feriţi de-a inimii ură sau plângeri, 

Lângă ei mă petrec şi mă hrănesc cu putere, 

Prin ei respir şi mă scap de durere. 

Sunt tânăr, 

Am sufletul plin 

De păsări colorate în albastru senin 

Şi mă-nalţ, dau din aripi şi cresc 

Până sus, la sufletul meu să-l trezesc, 

Şi să-l adun împrăştiat dintre stele, 

Desenându-i generos propriul cer, 

Pe conturul amintirilor mele, 

Copleşit de mister. 

Sunt tânăr, 

Hoinar curajos, 

Socoteala cu timpul o ştiu pe de rost -

Aş vrea să rămân, dar nu se poate … 

şi cresc mai departe, 

Într-un trup rotunjit de ideile coapte, 

Cuprins de-ntrebări ce mă ţin, 

Curios agăţat de propriul destin. 

Sunt tânăr,închid ochii să aflu ce dor, 

Mă leagă de prieteni, de idei sau de zbor, 

Şi aflu, fără putinţă a nega sau alege,

Că destinul mi-e dat şi că mersul mi-e lege,

.. şi-atunci le adun în suflet pe toate şi-mpăcat de speranţă 

mă ridic şi merg mai departe, senin către viaţă. 

Ploaia de întrebări

Strop cu strop ploaia a strâns plângăcioasă
într-un căuș de frunză, tremurând ca o domnișoară sfioasă,
o vară de vise, magia secundei și-un car de minuni,
ale cui ar sta sa mai asculte povești despre oamenii buni...
... și mă-ntreb peste umăr, cine mai dă drumul la vise pe stradă,
și cine de dragul cuvântului drept mai face paradă?

Avem încă noroc de cei ce se pierd încercând sa iubească
adormind răutatea deprinsă peste suflet să crească,
ca rana de dor - aât de adancă și-atât de amară
că uităm cateodată s-o simțim, c-o uităm să ne mai doară,
înțelegând astfel că iubirii dintâi încă îi datorăm umili ca degrabă
să-ntindem mâna să mangâiem gândul de sfânt și firul de iarbă.

Printre noi nimic din ce-i sfânt nu pare cerul să mai atingă
și nimic din ce-i drept nu mai pare atât de puternic să-nvingă;
sunt prea multe de spus, dar poate mai multe umbre de-ascuns,
într-un suflet de om obosit, rîzvrîtit și-ntunecat de ajuns,
cât să nu mai fie doborât, gratuit, de acei banali calareți
ai cailor verzi tropotind stingheri pe pereți.

Un dram de noroc, un duium de speranțe și-un strop de visare
cad tomnatic presărate peste-a nepăsării cumplit-apăsare
și-o ploaie uscată de întrebări ne udă sarcastic până la piele,
transformându-ne-n pietre ascunse-n scurgerea secundelor grele,
peste gândul de viață și despre viața de-o clipă,
prea maruntă s-avem vreme să mai deprindem dorul de-aripă.

Ți-e dor de seninul crud de-apus și de culorile vii cu miros,
ca de trăirile tinere nevinovat de albastre, visate frumos...
și-ai vrea să mai simți,
și-ai vrea să mai crezi și să te-alinți,
luând copacii în brațe, nostalgic amăgit printre amintirile grele,
ca ascuns cu capul în nori, să mai poți rătăci, nevinovat printre stele.

Dar credincios vremelniciei ți-e dor și ți-e totuna de bine,
doar acolo ai vrea sa rămâi ... departe de tine,
printre flori, întins pe frânturi albe de timpuri și zări,
rătăcind fericit în ploaia caldă de mirări și-ntrebări
ca o mărturie sumară a zborului crud,
peste timpul batrân, cu picioare de lut.

Destin

Toamna s-a întins leneş peste sufletele noastre
ţopăind enigmatic peste viaţa copacilor
şi plumbuind, cu o uitătură de ceară,
aripile îngerilor, atârnate pe cer
ca-ntr-un peisaj citadin cu muşcate în glastre.

În somnul liniştii surde,
aşa cum ne-a obişnuit lecturându-ne asteniile,
toamna stă adunată peste lume
ca o doamna bosumflată,
numărând în cămara,
unul cate unul, ogoarele golite de rod
şi arătând cu degetul, pe ici colo,
într-o laudă absentă, câmpul de braţe ostoite,
care au hrănit pământul secat de răbdare.

De pe deal turmele coboară
gonite de iarba uscată tomnatic,
într-un sentiment tandru al zădărniciei
cărând pastoral după ele legendarii ciobani,
ţanţoşi şi mândri
că au mai învins, înca odată,
timpul...

În singurul vers ce se mai poate scrie,
doar vantul cântă pustiu,
fluierând aiurea în frunze
un refren curajos despre soare;
pietrele arse se topesc mirate,
sfârâind sub stropii grei de ploaie
şi nechezand nostalgic a iubire de vară.

Printre sentimentele de zădărnicie
doar aşteptarea nopţii aduce odihna de a visa
transformând viitorul în amintiri,
ca şi cum ar parea că eşti departe de tine
şi toamna e doar un pretext
să fii singur...

Plouă ... nesfârşit de rece,
dar cu atâta pace, încât
am ajuns romantic să cred
că dintr-o lacrimă galbenă de-a sa,
toamna chiar ne poate transforma în poezie...

Dor de mare

Marea se-ntinde albastră și grea,
din ceruri cazută într-un planset de soare,
peste liniștea din inima mea.
Mi-e drag să respir, mi-e dor să fiu drept,
măcar mulțumit c-am învățat să aștept,
peste-amintiri fără chip, peste-un timp ințelept,
visând la speranța cazută-mi din piept,
precum o stea căzatoare,
undeva în nisip, undeva lângă mare...

Mă uit peste ape,
alerg cu gândul peste noapte și șoapte,
să-mi aflu curajul senin de-nalțare,
suspendat undeva între ceruri și mare.
Ce soare fierbinte îmi curge în vine
și ce briză suavă de mână mă ține!
de parcă magic păcatul meu ar putea transforma
inocenta dorință în stea.

Sfidând departarea, timid și prudent,
învăț să m-apropii de oameni și drame,
vrăjitor prefăcut și absent,
mă-nblânzesc parc-alintand
marea tăcută în palme.
În decorul acvatic, de scoici colorat,
ca o umbră sărată și albă,
dragul de viață aleargă pe valuri
uimit și mirat, fericit c-a uitat,
de limite-absurde îngropate în maluri.

Undeva, pe un colț de nisip,
un deget grăbit și-a găsit alinarea,
strigându-și iubirea într-un cuvânt,
tocmit să poată uni, într-un arc peste timp,
îndrăgostiții și marea.
Ma uit, repetitiv și romantic,
la unda din val dansând în ritm antic...
pe ape purtată o admir cum se pierde
în solfegii de alge, colorată în verde,
licărind curajos într-un tablou pescaresc,
atât de divin, nesfârșit de lumesc.

Mistic ascuns sunt de mine, atârnând indecis
de albastrul albit al stelelor coapte,
invăț și mă-ndemn, alergând prin nisip,
să-nțeleg melodia ascunderii-n noapte.
M-am obișnuit...când obosesc la mare s-alerg,
pe urmele ude-n nisip amăgirea s-o pierd,
să-ncerc, dintre cuvintele mele, pierdut să m-adun,
respirând spășit aroma gândului bun.

Mi-aș dori magnific visător, tăvălit în praful de stele,
s-ațipesc încântat în valsul speranțelor mele
și jucându-mă-nțelept într-o mare neștire,
ros de-ntâmplări, mut de uimire,
să mă nasc din nou, egoist, dintr-o simplă amintire,
despre-un apus coborât peste soare,
cu mine-n fundalul sihastru,
îmbrățisat și pierdut, ca valul albastru,
adormit peste mare...

Pretenții de om

Aș vrea să cred că, lacom așa cum mă știu,
am reușit să strâng în mine tot universul...
piatră cu piatră sau vis cu vis,
într-un descântec tăcut așezat,
peste-un suflet străin,
exact așa cum mi-am dorit:
desenat albastru pe cer,
lung și-agățat de-un curcubeu
ca un semn de întrebare.

Nu am preferințe de trezire,
așa cum nu am preferințe
pentru un vin sau altul,
fiindu-mi totuna dacă sunt aproape
sau prea departe de crepusculul adevărului.
Și-atunci, pentru iubirea de liniște
am să-mi dorm somnul,
continuând să mă mint că nimic
nu-mi este mai important
decât răspunsurile mele.

Înainte să-mi cânt însă adevărul
am să mulțumesc insucceselor mele,
care m-au învățat locul în lume...
și dezamăgirilor mele,
care m-au învățat,
piatră cu piatră și vis cu vis,
să cuget, să înțeleg și să chibzuiesc
într-o mândrie continuă a egoismului de a ști.

... iubesc peisajele vii rotindu-se peste lume
și ca să mulțumesc realității
am să continui să exist exact așa cum mi-am dorit:
atârnând albastru peste un cer al meu,
lung și-agățat de-un curcubeu
ca un semn de întrebare...

Jocul de cărţi

Ideile mele se nasc odată cu mine
şi mor înaintea mea,
ca şi cum nu mi-ar aparţine.

Nu am crezut ca as putea să atârn de cuvinte
aşa cum nu am crezut
ca aş putea să mă întorc vreodată
după mine, sa mă culeg...
sau sa mă aleg,
curat şi liniştit,
dintre nedumeririle care mă apasă.

Merg înaintea umbrei mele
şi-mi plâng cuvintele,
uneori nesfârşit de pierdute,
convins că lupta pentru lumină nu se stinge
odată cu venirea dimineţii.
Din trufia faptelor aş vrea să pot şterge mereu
ultimele rânduri,
să o pot lua repetat de la capăt
fără să-mi mai dau socoteala.

Lucrurile n-au cum să fie mai simple decât mine,
şi cad într-o durere a neînţelegerii
arsă de curiozitate...

Valul de căldură ce mă cuprinde
e departe de a fi înţeles,
pentru că atârn încă într-o logică,
legată prea încăpăţânat,
de ideile mele...
trăite prea de tânăr,
cald şi abstract între palme,
ca şi cum nu mi-ar aparţine...

Carisma viselor pierdute

Câteodată mi-ar plăcea să mai cred
că timpul ne place lenevind
şi că întotdeauna ne-ar mai da de la el,
poate o secundă sau, darnic, poate un veac, la îndemână
pentru a ne bucura, egoişti,
de dragul nostru...

Sunt ca şi tine dezamăgit de distanţa mare
dintre trezirea în vis şi adormirea în realitate
ca şi de ruşinea firii mele,
refuzând să cred că, după moarte,
îmi voi fi împlinit cu amintirile strânse
într-o viaţă senină,
dreptul la o stea căzătoare.

Rugul întrebărilor îmi freamătă mintea,
şi decid cuminte, trăgând cu urechea la foşnetul norilor,
ca nu mi-ar fi teamă
dacă aş afla sfărşitul tuturor închipuirilor mele, brusc,
fără să-mi asemăn căderea cu vreun vis ştiut,
dar că m-aş pierde cu firea,
încuviinţând ideea că undeva, vreodată, ar mai urma ceva
şi că, astfel, fără a-mi dori,
ar trebui să o iau, obosit, de la capăt...

Suficienta durere a dorinţelor mele mi s-a arătat în somn,
visând nostalgic la feeria dormitului în iarbă
şi cântând ironic, într-o alunecare lină,
peste clapele ascunse ale bucuriei crude,
cu degetele înverzite a vară
cântecul nopţilor pierdute, atât de calm şi limpede,
ca şi cum sunetele s-ar fi născut
cunoscând partitura...

Nu-mi amintesc întotdeauna toate trăirile
ascunse habotnic în buzunarul stâng de la haină,
tot la fel cum n-am habar
ca va fi adus de ziua de mâine,
dar sper să mă pot amesteca printre cuvinte
şi să mă confund până la urmă,
cu ceea ce am avut de spus
gândind în numele meu...